Nu am căutat gloria. Am căutat rostul.
M-am născut la sat, într-un colț de Banat, în Ghilad, unde timpul curgea altfel. Acolo am învățat ce înseamnă libertatea: desculț, cu undița în spate, colindând pâraiele și câmpurile, cu o eugenie în buzunar și cerul deasupra capului. Am fost un copil care a crescut printre mirosuri de fân, mânji, și ploaie proaspătă de primăvară. O lume de simțuri, pe care viața la oraș n-a putut niciodată s-o înlocuiască.
După liceu, am urmat Facultatea de Istorie la Universitatea de Vest din Timișoara, apoi un masterat în „Romanitate orientală” și un doctorat, tot acolo. Tema mea de doctorat a fost una care mi-a rămas în suflet: „Universul fierarilor din România”, o abordare antropologică și fotografică. Ani de zile am mers prin sate, am dormit în casele sătenilor, am participat la nunți, botezuri, la muncile din atelier. Nu doar i-am fotografiat. M-am împrietenit cu ei.
Am fost profesor timp de zece ani, în satul Chevereșu Mare, aproape de Timișoara. Mergeam din casă în casă, nu doar să cunosc copiii, ci și părinții, să înțeleg ce-i face pe oameni așa cum sunt. Iubeam meseria aceea, dar ceva mă chema mai departe. În 2003, un prieten mi-a pus în mână un aparat foto. Fotografia s-a lipit de mine ca o mănușă. Am devenit autodidact. Am învățat din încercări, cumpărând aparate și obiective vechi de prin piețele de vechituri, din lumina de la răsărit și pâna la apus, și din tăcerile oamenilor.
La scurt timp, au venit și primele premii. Am început proiecte mari: „Oamenii Deltei”, în colaborare cu Televiziunea Română, „Bisericile de lemn din Banat”, „Ultimii fierari”, „Universul copilăriei în satele României”. Am organizat expoziții în Belgia, Franța, Spania, Italia, Polonia, Ucraina, Qatar, China, Japonia, SUA și multe alte țări. Dar pentru mine, recunoașterea n-a fost niciodată scopul. Am vrut doar ca lumea să nu uite ce e frumos și simplu, ce comoară avem: satul românesc.
Când oamenii dispar, rămân chipurile.
Și poveștile lor.
Nu m-am apucat de fotografie ca să fiu artist. Am început pentru că nu voiam să uit: chipuri, gesturi, ulițe, bunici, fân cosit. Fotografiez tot ce simt că se stinge încet. Nu caut spectaculosul, ci firescul. Nu regizez. Stau, ascult, povestesc, pândesc lumina…si când vine clipa, apăs declanșatorul.
Țin workshopuri lunar sau chiar mai des, cu oameni din toată țara și din străinătate. Mișcarea aceasta am numit-o simplu: „Marea Hoinăreală”. E o călătorie prin sate, prin timpuri și prin noi înșine. Cei care vin învață nu doar să fotografieze, ci și să observe, să respecte, să simtă. Unii dintre ei s-au mutat la sat, schimbați de ceea ce au văzut și trăit.
Încerc să păstrez o memorie care altfel s-ar pierde. Le duc oamenilor fotografiile printate, tablouri, dar mai ales recunoștință. În timpul hoinărelilor mele, am descoperit și familii care aveau nevoie de ajutor. Așa că, în paralel, am început să mă implic și în campanii umanitare. Fotografiile pot schimba destine. Și uneori chiar o fac.
Nu știu dacă sunt fotograf în sensul clasic. Poate sunt doar un martor care n-a vrut să uite. Un om care a ales să meargă prin lume cu respect, cu dragoste pentru oameni și cu convingerea că frumosul nu moare, atâta timp cât îl vedem și îl împărtășim.