Liniștea albă a satului
Liniștea albă a satului
Iarna în satele românești e o poveste spusă în șoaptă, sub troiene. E un timp al cumințeniei, când ulițele devin albe, iar sunetele se pierd în omăt. Când ninge, simt că satul se întoarce la sine, că se odihnește. Îmi place să ies dis-de-dimineață, când totul e încă neatins. Casele par ascunse sub pălării de zăpadă, iar pașii lăsați în drum sunt ca semnele unei cărări uitate. Iarna e poate cel mai greu de fotografiat, dar și cel mai sincer anotimp pentru că scoate la iveală esența. Iar când încadrez un om cu căciulă groasă, ieșit pe uliță după pâine, știu că încă mai avem povești care merită spuse.

Vino cu mine în Marea Hoinăreală