Oameni cu chip de poveste
Oameni cu chip de poveste
Îmi place să spun că fiecare om pe care-l întâlnesc e o lume întreagă. Un univers tăcut, care așteaptă doar să fie ascultat. Portretele pe care le fac nu sunt doar imagini, ci sunt felul meu de a spune „te văd”, „te prețuiesc”, „nu te-am uitat”. Mă apropii de oamenii satelor ca de niște părinți sau bunici pierduți. Stăm la povești, bem o cafea în bucătării răcoroase, ne așezăm pe băncuțe în soare. Abia apoi ridic aparatul. Și nici atunci nu fotografiez doar un chip, ci o viață.
Fiecare rid, fiecare privire care se pierde dincolo de cameră spune o poveste. Despre muncă, despre credință, despre pierdere, despre bucurii simple și rezistență. Portretele mele nu sunt regizate. Sunt întâlniri. Unele care îmi rămân în suflet mai mult decât în cardul de memorie.
Încă mai putem întâlni astfel de oameni. Încă mai avem bătrâni cu palmele crăpate și copii care se joacă desculți pe marginea drumului. Îi fotografiez pentru că sunt comoara noastră tăcută. Și pentru că, într-o zi, s-ar putea să nu-i mai găsim.
